Speranţă contra fatalism

Octombrie 13, 2015

De Steve Hearts

Cu ajutorul Domnului, voi încerca să recuperez atribute importante pe care le-am lăsat să-mi scape. Noaptea trecută, în timp ce mă rugam şi aveam părtăşie cu Domnul, El mi-a atras atenţia asupra unei zone în particular, care treptat mi-a fost furată: abilitatea de a spera.

Cu toate că n-am recunoscut acest fapt, de ceva vreme aveam probleme în a-mi regăsi bucuria, scopul în viaţă şi fericirea în viaţa de zi cu zi. Curajul îmi era la un nivel extrem de scăzut şi îmi era din ce în ce mai greu să nu cad în disperare şi depresie. Mă hotărâsem să nu cad pradă acestui cerc vicios şi l-am întrebat pe Domnul să-mi spună cum de am ajuns în această stare. După câteva momente de linişte L-am auzit spunându-mi, „Răspunsul este simplu: ai devenit descurajat şi ai pierdut speranţa.”

Am început să-mi recapitulez viaţa cu intenţia de a descoperi modul în care am pierdut ceva atât de important pe cât este speranţa. Mi-am amintit de câteva dezamăgiri dureroase care au fost generate de situaţii în care rezultatul final a fost exact opusul a ceea ce „sperasem”. Acestea m-au speriat făcându-mă să adopt o atitudine resemnată. Cu toate că resemnarea poate fi un lucru bun până la o anumită limită, mai ales atunci când acceptăm voia lui Dumnezeu, resemnarea mea devenise fatalism. Ori de câte ori mă loveam de dificultăţi de orice fel, le acceptam automat ca făcând parte din „crucea” pe care o aveam de purtat pentru Domnul, fără a mă ruga sau a spera ca lucrurile să se schimbe în bine. Îmi spuneam repetat, „nu-ţi pune speranţele prea sus”. Nici nu-i de mirare că fiecare zi devenise foarte greu de răzbit.

Chiar în acea perioadă, câteva versete despre speranţă mi-au venit în minte.

„Bine este să speri şi să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.”

„O nădejde amânată îmbolnăveşte inima.”

„Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înlăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.”

Pe măsură ce aceste versete îmi treceau prin minte, mă gândeam la autor, regele David. El a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai curajoşi şi viteji oameni din câţi au existat. Cu toate acestea, chiar şi el a avut momentele sale de aparentă deznădejde, când curajul i-a dispărut şi-i apărea mereu în faţă întrebarea, „Unde-ţi este Dumnezeul?” Cu toate acestea el a refuzat să-şi lase sufletul să fie îngropat în hăul deznădejdii sau să se resemneze cu fatalismul, pe măsură ce îşi repeta din nou şi din nou, „Speră în Dumnezeu.” În final, victoria a fost mereu a sa.

Versetele enumerate mai sus sunt doar câteva din numeroasele versete pe tema speranţei. Cu toate că le cunoşteam foarte bine din tinereţe, acum simţeam de parcă le auzeam pentru prima dată, pe măsură ce înţelesul lor rezona în fiinţa mea. Am înţeles foarte repede că luptând pentru a adopta o atitudine de speranţă şi lăsând de o parte fatalismul, lumânarea mea va arde din nou neîngrădită, iar bucuria şi fericirea mea le voi recăpăta.

„Dar, Doamne”, am spus. „Dar cum ar trebui să găsesc echilibrul între a nu-mi înălţa speranţele prea sus dar nici să nu sper deloc?”

El mi-a răspuns, „Nu este o chestiune de cât de sus îţi pui speranţele ci pe ce ţi le clădeşti.”

Înainte îmi clădeam speranţele pe propriul meu program, sau pe modul în care doream eu să iasă lucrurile, în loc de a mă încrede în El pentru rezultatul final, ca acesta să fie exact voia Sa în fiecare situaţie. Mă gândeam că dacă El nu făcea ca lucrurile să iasă aşa cum vroiam eu, nu le va face să iasă deloc. Aceasta explică faptul că eram atât de dezamăgit şi zdrobit. Acum am învăţat să sper şi să fiu sigur că El va rezolva situaţiile ce-mi vor ieşi în cale, cu toate că probabil că nu o va face întotdeauna în modul în care mă voi aştepta sau la momentul în care mă voi aştepta să o facă.

Îmi amintesc de o anecdotă cu Mark Twain care ieşea din biserică cu unul dintre prietenii săi într-o zi cu o ploaie torenţială. Prietenul îl întreabă, „Crezi că se va opri?” Twain îi răspunde, „Întotdeauna s-a oprit.” Twain îi transmitea prietenului său descurajat mesajul plin de speranţă că cu toate că ploaia nu se va opri atât de curând pe cât şi-ar dori ei, într-un final se va opri, aşa cum se opreşte dintotdeauna. La fel şi pentru mine, aceasta îmi reamintea să nu mă descurajez în faţa problemelor sau dificultăţilor prelungite, având credinţa că într-un final acestea vor trece.

Sunt reînnoit şi hotărât să pun în practică această nouă mentalitate de a trăi în speranţă şi nu în fatalism. Continui să-mi reamintesc din nou şi din nou versetele pe care Domnul mi le-a arătat. Cu toate că la început este greu să renunţi la mentalitatea cu care erai obişnuit şi să o adopţi pe cea nouă, rezultatele de până acum mi-au demonstrat că a meritat efortul. Simt cum bucuria şi fericirea se reîntorc, iar norii negri se ridică. Nu mai simt că sunt sortit unei vieţi fără speranţă, plină de muncă şi suferinţă. Mai degrabă, ştiu că în ciuda dificultăţilor de care mă lovesc, pot avea curaj, să mă bucur şi să sper în Domnul.

În final, cea mai mare „speranţă” a mea, scriind acest articol, este de a-i încuraja pe cei care au resimţit la rândul lor pierderea speranţei. Dumnezeu vrea ca noi să ne încredem în suveranitatea Sa şi să-i acceptăm voia, dar El nu ne-a chemat la o viaţă pasivă de fatalism. Mai degrabă suntem chemaţi la speranţă veşnică, bucurie şi anticipare în El. Nu vom şti întotdeauna ce ne va aduce voia Sa în vieţile noastre, dar putem avea speranţa şi încrederea că El lucrează şi că El le face pe toate bine.

Ca vechea zicală, „Unde este viaţă este şi speranţă.”