Al cui timp?

Noiembrie 22, 2015

De Elsa Sichrovsky

Nu cu mult timp în urmă mă destăinuiam unei prietene că mă simţeam stresată şi obosită din cauza muncii mele. Ca antidot, ea mi-a sugerat să petrec mai mult timp meditând la bunătatea lui Dumnezeu şi să-i studiez Cuvântul.

„Dar nu am timp!” am protestat.

„Ce vrei să spui că nu ai timp?” m-a întrebat cu un zâmbet în privire.

„Vreau să spun că nu am deloc timp!” i-am răspuns, deranjată şi nedumerită.

Ea a zâmbit cu înţeles. „A, deci nu posezi îndeajuns timp? Tot atât de bine ai putea să spui că posezi lumina soarelui. Dar tu n-ai spune asta niciodată pentru că ştii că Dumnezeu a făcut soarele. De ce nu te gândeşti la timp ca la un dar sau ca la un împrumut de la Dumnezeu, decât să-l priveşti ca şi ceva ce posezi?

„Ei bine, nu...doar că...hm..” eram blocată. Nu mi-am dat niciodată seama că mă gândeam la timp ca la ceva ce „posedam”. Dar era adevărat. Conceptul ca Dumnezeu să ne împrumute sau să ne dea timp mi se părea absurd; mai degrabă, eram obişnuită să gândesc că de fapt uneori eu eram cea care-i dădeam Lui cu generozitate bucăţi preţioase din timpul meu! Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta cu atât realizam cât de adânc înrădăcinată era această idee greşită pe care o aveam în conştiinţa mea.

Mi-am dat seama că dacă credeam cu adevărat că toate lucrurile au fost făcute prin El şi că fără El n-a fost nimic făcut, înseamnă că El este cel ce a făcut şi timpul. Ca şi Creator, El deţine întreaga lui creaţie, inclusiv pe mine.

Următoarea zi prietena mea şi cu mine am început din nou să discutăm. Vorbeam despre faptul că atitudinea mea posesivă faţă de timpul meu m-a făcut să mă concentrez numai asupra ideilor, ţelurilor şi dorinţelor mele, efectiv împingându-L pe Dumnezeu în afara deciziilor mele. Fără ajutorul Lui în a-mi organiza orarul şi viaţa, mă chinuiam să ţin pasul cu munca pe care o aveam de făcut. Nici nu-i de mirare că eram stresată şi că mă simţeam că nu „am” timp pentru a petrece cu Creatorul meu. Dacă aş fi admis că timpul meu nu este de fapt al meu, m-aş fi consultat şi i-aş fi urmat planurile mai îndeaproape - devenind astfel mai eficientă şi mai calmă.

După ce am început să implementez sugestiile prietenei mele, am observat că raţionamentul meu greşit despre timp mi-a influenţat şi modul în care îmi percepeam familia, serviciul, posesiile materiale şi multe alte zone ale vieţii. De exemplu, reacţionam urât faţă de membrii familiei, a prietenilor sau al colegilor atunci când aceştia îmi întrerupeau munca „mea” – fie că eram acasă sau la birou – pentru a mă întreba să le dau un sfat sau să-i ajut. În loc de a-mi oferi ajutorul cu bucurie şi bunăvoinţă, reacţionam cu emoţii de iritare simţindu-mă rănită de timpul imens pe care aceasta persoană mi-l lua. Nu mai trebuie să menţionez că de multe ori eram prea ocupată cu supărarea pentru timpul pierdut, sperând să mă întorc la munca „mea” importantă cât mai curând posibil decât în a-mi oferi întreaga atenţie problemelor şi încrijorărilor altcuiva.

Cu cât reflectam mai mult la aceasta, cu atât mai mult îmi dădeam seama de cât de greşită îmi era raţionamentul. Dacă Isus ar apărea în formă fizică şi mi-ar spune, „Lasă-ţi munca deoparte şi ajută-l pe ,” aş lăsa imediat munca deoparte şi L-aş asculta fără nici o întârziere deoarece sunt o Creştină ce şi-a dat inima şi viaţa lui Hristos, şi vreau cu adevărat să-l reflectez în viaţa mea. Atunci de ce mi-a fost atât de greu să îl ascult atunci când folosea metode mai puţin dramatice de a mă chema să-i ajut pe alţii. Mi-am dat seama că în loc de a mă supăra, a trebuit să învăţ să ascult bucuroasă, iar după aceea El mă va ajuta să-mi termin munca întreruptă la timpul Său.

De asemenea am înţeles cât de adând a pătruns cuvântul „meu” în inima mea. În loc de a fi recunoscătoare şi generoasă cu tot ce mi s-a dat, ţineam cu egoism de tot ceea ce consideram că mi se cuvine. Ori de câte ori Dumnezeu părea să nu-mi răspundă la rugăciuni sau să nu-mi dea ceea ce doream, mă supăram şi mă gândeam cum de „Dumnezeul meu” nu făcea ceea ce vroiam atunci când vroiam – ca şi cum El îmi era băieţelul de serviciu. Totuşi Dumnezeu îmi este Stăpânul, cel ce m-a cumpărat cu sângele Său şi Cel ce varsă peste mine zilnic har şi binecuvântări nemeritate. Eu sunt cea care ar trebui să-I slujesc cu dragoste, împărtăşind darurile Lui cu ceilalţi, primind cu recunoştinţă tot ce vine din mâna Sa – atât binele cât şi ceea ce pare rău.

Pe măsură ce petrec din ce în ce mai mult timp citind şi meditând la Cuvântul lui Dumnezeu, am descoperit că regele David era unul dintre exemplele inspirante şi convingătoare, având perspectiva corectă asupra posesiilor personale. Din moment ce era un monarh ce conducea şi avea autoritate peste o regiune foarte mare şi peste mulţi oameni, ar fi părut de înţeles să fi lăsat anumite atitudine posesive să-i intre în inimă. La urma urmei, ca rege al Israelului, el avea puterea asupra vieţii şi morţii supuşilor săi. Dar Regele David umple psalmii cu declaraţii de genul, „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc, „ şi „Cerurile sunt ale tale şi pământul; ai făcut pământul cu tot ce este pe el.” Regele David a înţeles profund că Dumnezeu este cel ce deţine tot şi pe toţi, cu toate că El ne dă uneori mici porţiuni ale pământului Său pentru a avea grijă de ele spre slava Sa.

Procesul de schimbare a mentalităţii mele nu a fost uşor şi încă este departe de a fi terminat, dar învăţ să afirm din toată inima, împreună cu psalmistul, „Ale tale, Doamne, sunt măreţia şi puterea şi gloria şi frumuseţea, pentru că toate cele din cer şi de pe pământ sunt ale tale.”