Isus plus nimic este egal cu totul

Mai 29, 2016

Compilaţie

Declaraţia este simplă şi totuşi surprinzătoare: Isus + Nimic = Totul.

Opreşte-te şi gândeşte-te la asta. Diger-o puţin. Spune-ţi ţie însuţi cu puţină încredere: „Isus plus nimic egal cu totul”. Afirmaţia vine de la Tullian Tchividjan, strănepotul lui Billy Graham şi pastor la Biserica Presbiteriană Coral Ridge. A fost titlul unei serii de predici pe care le-a ţinut despre scrisoarea lui Pavel către Coloseni, amintindu-ne că Isus Hristos este suprem peste orice lucruri.

Gândiţi-vă la cuvintele lui Pavel în Coloseni 1:

El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel. – Coloseni 1:15-23

Nu-i aşa că-i extraordinar? Pavel ne ajută să vedem auto suficienţa şi superioritatea lui Isus Hristos, plinătatea preeminenţei şi a frumuseţii Sale, astfel încât noi să fim zeloşi în întoarcerea de la idolii noştri şi a idealurilor noastre umane spre El pentru a ne găsi libertatea şi harul pe care ni le dorim atât de mult.

Nu este „Isus + darurile”, nici „Isus + binecuvântările”, ori „Isus + slujba”, sau „Isus + familia”, ori „Isus + religia”. Este „Isus + nimic = totul.”. Da, pentru credincios, El este totul. El chiar este îndeajuns. Şi mă rog ca şi pentru tine, cititorule, să fie la fel. Isus să fie mai mult decât îndeajuns, harul Său să fie mai mult decât suficient, astfel încât oricare ar fi circumstanţele pe care ni le va aduce viaţa – bune sau rele – să putem spune cu Iov, „Binecuvântat să fie numele Domnului!” – Chris Poblete

Cred că cei mai mulţi dintre noi începem călătoria noastră Creştină cu acest adevăr simplu.

Sunt la pământ. Am nevoie de Isus. Sfârşitul.

Dar pe măsură ce pornim în această călătorie nouă, nu durează prea mult până ce începem să auzim aceste şoapte ce cresc în intensitate, ce ne şoptesc, „Încearcă mai din greu, fă mai mult.” Cântă mai mult. Memorează mai mult. Scrie mai mult. Predică mai mult. Roagă-te mai mult. Evanhelizează mai mult. Slujeşte mai mult.

Acest mod de a privi lucrurile poate părea cam spiritual celor din jurul nostru; în ciuda acestui fapt, deseori este înrădăcinat într-o convingere interioară care spune că valoarea noastră ca Creştini depinde de abilitatea noastră de a-i depăşi pe cei din jurul nostru. În spatele acestei faţade se găseşte de fapt o inimă fragilă şi nesigură care încearcă cu disperare să îl facă pe Dumnezeu să ne iubească mai mult.

Crucea nu este doar ceva cu ce începem după care să continuăm cu altceva. Crucea nu este doar linia de start a credinţei noastre; este piesa centrală. Harul nu este doar ceva de ce avem nevoie pentru mântuire; este ca aerul pentru credincios.

Aşa că astăzi când vei auzi acele şoapte în capul tău spunându-ţi, „Încearcă mai din greu, fă mai mult”, întoarce-te la asta: Sunt la pământ. Am nevoie de Isus. Sfărşitul. – Pete Wilson

Prin moartea sacrificială a lui Isus pe cruce, Dumnezeu ne iartă păcatele. Ele au fost imputate lui Hristos, însemnând că au devenit ale Lui şi nu mai sunt ale noastre. În acelaşi timp, neprihănirea lui Isus le-a fost imputată celor care L-au primit şi care i-au acceptat darul mântuirii, astfel că Dumnezeu nu ne mai vede ca pe nişte păcătoşi ce-şi merită pedeapsa, ci mai degrabă neprihăniţi în faţa Sa. Vinovăţia noastră „legală” şi condamnarea au fost retrase, iar separarea dintre noi şi Dumnezeu nu mai există.

Cuvântul a justifica folosit în Noul Testament este cuvântul grec dikaioo. Una dintre definiţiile sale este de a declara sau de a pronunţa pe cineva neprihănit. Justificarea noastră înseamnă că Dumnezeu ne declară neprihăniţi, sau cu alte cuvinte nu ne mai consideră vinovaţi şi condamnaţi. Asta nu înseamnă că noi, cei care am primit darul Său al mântuirii suntem fără de păcat, deoarece suntem încă păcătoşi, dar înseamnă că „legal” suntem văzuţi de Dumnezeu ca neprihăniţi. Din moment ce păcatele noastre I-au fost imputate lui Isus, şi astfel considerate ale Lui, tot aşa neprihănirea Lui ne este imputată nouă, iar neprihănirea Lui este considerată de Dumnezeu ca a noastră.

Toată aceasta este munca lui Dumnezeu şi nu a noastră. Noi nu putem face nimic care să ne facă să merităm această iertare şi neprihănire. Este un dar de la Dumnezeu. În dragostea Sa, El a făcut un mod prin care noi să fim neprihăniţi în faţa Sa – nu prin faptele noastre bune, ci prin harul, mila şi dragostea Sa. Este un dar al dragostei, care L-a costat pe Dumnezeu foarte mult, iar pe noi nimic.

Scriptura lămureşte faptul că oamenii nu sunt mântuiţi deoarece sunt buni sau pentru că fac fapte bune, sau pentru că ar ţine legea lui Moise – sau orice altceva am face. Mântuirea, ce rezultă în justificare, depinde numai de Dumnezeu şi planul Său. Singurul lucru pe care-l avem de făcut este de a crede că Dumnezeu ni l-a dat prin Isus, şi să-l acceptăm prin credinţă.

O derivată superbă a justificării este că noi, ca Creştini, nu trebuie să ne fie frică de modul în care ne relaţionăm faţă de Dumnezeu. Cu toate că noi continuăm să păcătuim, starea noastră în care avem neprihănirea lui Hristos, nu se schimbă. Nu mai trebuie să ne întrebăm dacă am făcut de ajuns sau dacă suntem îndeajuns de aproape de Dumnezeu pentru a merita mântuirea. Dumnezeu a făcut totul, iar prin moarte şi învierea lui Isus suntem şi vom fi consideraţi ca neprihăniţi de către Dumnezeu.

Dragostea şi sacrificiul lui Dumnezeu, prin moarte lui Isus pe cruce, are ca rezultat justificarea noastră în faţa lui Dumnezeu. A înlăturat separarea noastră şi ne-a împăcat cu El. Ce dar preţios şi valoros a fost oferit de către Dumnezeul dragostei umanităţii! „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” – Peter Amsterdam

Când vine vorba de a ne apropia de Dumnezeu şi de a-I face pe plac, legalismul insistă că ascultarea precede acceptarea – că totul depinde de noi. Dar briza proaspătă a evangheliei ne anunţă că acceptarea precede ascultarea – că odată ce suntem dovediţi şi acceptaţi de către Dumnezeu în Hristos, putem să urmăm liberi îndrumarea lui Dumnezeu şi să creştem să-i facem voia din pură recunoştinţă pentru harul său minunat şi fără nici o frică de judecată sau condamnare atunci când greşim. – Tullian Tchividjan