Unde vom găsi noi har?

Noiembrie 21, 2016

Compilaţie

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) – Efeseni 2:4-5

Ce face creştinismul diferit faţă de toate celelalte religii ale lumii? Cu ani în urmă, exact aceeaşi întrebare era discutată în cadrul unei conferinţe. Unii dintre participanţi considerau că creştinismul este unic în sensul că învaţă faptul că Dumnezeu a devenit om. Dar cineva a obiectat, spunând că celelalte religii au doctrine similare. Dar învierea? Nu, s-a argumentat că şi alte religii cred că morţii învie. Discuţia se înteţea.

C.S. Lewis, un puternic apărător la creştinismului venise mai târziu, s-a aşezat şi a întrebat, „Despre ce se discută?” Când a auzit că este o dispută despre unicitatea creştinismului, a comentat imediat, „A, răspunsul e uşor. Este harul.”

Cât de multă dreptate avea! Esenţa evangheliei este adevărul suprem că Dumnezeu ne acceptă fără nici un fel de condiţii atunci când ne putem credinţa în sacrificiul mântuitor al Fiului Său încarnat. Cu toate că suntem păcătoşi din fire, Dumnezeu în har ne iartă complet. Este datorită harului Său infinit că suntem mântuiţi, nu datorită caracterului moral, faptelor bune, ţinerea poruncilor sau mersul la biserică. Atunci când nu facem nimic altceva decât acceptăm iertarea completă a lui Dumnezeu, primim garanţia vieţii veşnice.

Veşti bune, într-adevăr. Ce evanghelie! Ce Mântuitor! – Autor necunoscut

Erma Bombeck a spus:

„Duminica trecută la biserică eram atentă la un băieţel mic care se întorcea la toată lumea şi zâmbea. El nu scuipa, nu bombănea, nu lovea, nu rupea cartea de cântece şi nici nu cotrobăia prin geanta mamei sale. El doar zâmbea. Într-un final, mama lui l-a scuturat puţin şi în şoaptă, i-a spus, „Opreşte-te din zâmbit! Eşti în biserică!” Spunând acestea, i-a tras o palmă şi cu lacrimile curgându-i pe obrăjori i-a spus „Aşa-i mai bine” şi s-a întors la rugăciunile ei...

„Dintr-o dată m-am simţit furios. Mi-am dat seama că întreaga lume era în lacrimi, iar dacă tu nu eşti, ar fi bine să te obişnuieşti cu asta. Am vrut să iau băieţelul acela cu obrajii plini de lacrimi lângă mine şi să-i spun despre Dumnezeul meu. Dumnezeul vesel. Dumnezeul care zâmbeşte. Dumnezeul care cu siguranţă are simţul umorului, altfel nu ne-ar fi creat pe unii dintre noi, aşa cum suntem...Datorită tradiţiei, credinţa trebuie purtată cu solemnitatea unuia ce se jăleşte, cu gravitatea unei măşti dintr-o piesă tragică şi cu dedicaţia unei insigne Rotary.

„Ce prostie, m-am gândit. Iată o femeie ce stătea lângă singura lumină rămasă în civilizaţia noastră – singura speranţă, singurul nostru miracol – singura noastră speranţă a eternităţii. Dacă el nu avea voie să zâmbească în biserică, unde ar trebui să meargă?”

Aceste caracterizări ale creştinismului sunt cu siguranţă incomplete, ştiu foarte mulţi creştini care au îmbrăţişat harul. Şi cu toate acestea, de-a lungul istoriei biserica a reuşit să îşi câştige o reputaţie a lipsei de har. Aşa cum s-a rugat fetiţa, „Doamne, te rog fă-i pe oamenii răi buni, iar pe cei buni fă-i drăguţi.” – Philip Yancey

Atunci când începi să pui mai mult accent pe a acuza păcatul decât pe a iubi păcătosul, nu este un semn bun. Dumnezeu face tot ce poate pentru a ne iubi întâi în împărăţia Sa. Ce te-a atras pe tine la Isus? A fost faptul că ţi-au fost prezentate păcatele unul câte unul ca mai pe urmă să fii numit un păcătos împuţit? Ai fost criticat, minimalizat şi condamnat pentru tot răul pe care l-ai făcut? Sau ţi s-a spus că nu contează ce ai făcut; că există un Tată extraordinar şi iubitor care te-a iubit atât de mult că era dispus să plătească orice preţ – cel mai mare preţ dintre toate – pentru a-ţi face loc alături de El în rai, acolo unde vei putea trăi în pace pentru totdeauna cu El. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”

Dacă oamenii trebuie să fie eliberaţi de păcatele lor înainte de a-i putea iubi, cine ar mai rămâne pentru a fi iubit? Dacă începem să-i judecăm pe oameni după păcatele lor, cine va mai rămâne? „Dacă ai păstra, Doamne, aducere aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” Noi toţi suntem pierduţi fără dragostea şi harul lui Dumnezeu, iar acesta este singurul lucru care ne poate mântui. – Maria Fontaine [Ref: postare din Ancora: „Dumnezeu nu este părtinitor.”, octombrie 9, 2013]

Dorind să-şi lase în urmă cartierul sărac din Brazilia, Cristina şi-ar fi dorit să vadă lumea. Nemulţumită de o casă fără duşumele, cu un lighean şi un cuptor cu lemne, visa la o viaţă mai bună în oraş. Într-una dintre zile a plecat neobservată, frângându-i inima mamei sale.

Ştiind cât de periculoasă putea fi viaţa de la oraş pentru o fată tânără şi atractivă ca fiica ei, Maria şi-a împachetat repede câteva lucruri şi a pornit în căutarea ei. În drum spre staţia de autobuz s-a oprit la un magazin pentru a cumpăra ceva. Fotografii. S-a aşezat în faţa aparatului de fotografiat şi a cheltuit tot ce avea pe poze cu ea. Cu poşeta plină de poze alb-negru, s-a urcat în următorul autobuz de Rio de Janeiro.

Maria ştia că Cristina nu avea nici un mod de a câştiga bani. Ştia de asemenea că fiica ei era pre încăpăţânată pentru a renunţa. Atunci când mândria întâlneşte foamea, un om ar face lucruri pe care anterior le considera inimaginabile. Ştiind asta, Maria îşi începuse căutarea. Baruri, hoteluri, cluburi de noapte, orice loc cu o reputaţie pentru cei ce bântuiau străzile sau prostituate. Le-a căutat pe toate, iar în fiecare loc a lăsat o poză cu ea, ori lipită de oglinda din baie, ori prinsă de planşeta cu anunţuri a hotelului, ori lipită în cabina unui telefon public. Pe spatele fiecărei poze scrisese ceva.

N-a trecut prea mult timp până ce terminase şi banii şi pozele, iar Maria trebuia să se întoarcă acasă. Obosită şi cu lacrimi în ochi se uita lung pe geamul autobuzului ce o ducea spre depărtatul ei sat.

După câteva săptămâni tânăra Cristina cobora scările hotelului. Faţa ei tânără era obosită. Ochii căprui nu mai dansau cu acea licărire tânără ci mai degrabă emanau durere şi frică. Râsetul îi era spart. Visul ei devenise un coşmar. De mii de ori şi-ar fi dorit să schimbe paturile acestea cu paletul de acasă. Cu toate acestea, sătucul ei era în multe feluri prea departe.

Când a ajuns la capătul străzilor, ochii au tresărit la vederea unei feţe cunoscute. S-a uitat din nou, iar acolo, lipită pe oglinda din holul hotelului era o poză mică a mamei ei. Ochii ei au început să ardă, iar gâtul i s-a îngustat pe măsură ce se apropia de poză. Dezlipind-o s-a uitat pe verso, iar acolo era invitaţia de nerefuzat. „Orice ai făcut, orice ai devenit, nu contează. Te rog vino acasă.” Şi a venit. – Max Lucado