August 22, 2017
Noi toți le avem: planuri care nu au devenit ceea ce am fi vrut noi să devină, rugăciuni care au părut că n-au trecut de tavan, vise care s-au spart lăsându-ne să ne uităm la cioburile lor în timp ce ne întrebam unde-am greșit. Noi mergem mai departe, lăsând în urmă visele neîmplinite și rugăciunile la care aparent nu am primit răspuns, dar deseori ele rămân în mințile noastre însoțite de un semn al întrebării. De ce nu mi-au ieșit planurile?
Ce este de fapt un vis neîmplinit decât ideea unei căi, crezând că ne va duce viața undeva, dar de fapt ne-a dus altundeva. Am făcut o cotitură, undeva, unde viața părea să se dărâme, ori ne-am pierdut calea pe undeva, cumva.
Fiind oamenii care suntem, supuși greșelii, de obicei ne gândim că am greșit. Începem prin a ne condamna pe noi înșine, ori pe alții, și purtăm povara eșecului și a dezamăgirii, uneori ani de-a rândul. Dacă îi blamăm pe alții, aceea poate fi o greutate imensă de cărat, iar până ce renunțăm la ea și iertăm, are puterea de nu ne lăsa să ne bucurăm în viață, și astfel viața devine o experiență tristă și obositoare.
Modul în care tindem să judecăm lucrurile de a fi ori de “succes”, ori un “eșec” este deseori un mod de a privi lucrurile ca prin gaura cheii, adică dintr-o perspectivă foarte limitată. Ne uităm pe gaura cheii și vedem doar o frântură din întreaga scenă, care ne confirmă, din nou, o acceptare tristă a eșecului nostru. Dar dacă am putea doar să ne vedem viețile dintr-o perspectivă mai largă, mai completă, ar fi atât de multe elemente, culori și trăsături pe care le-am vedea, iar acea imagine minusculă ar fi transformată într-o operă de artă extraordinară, așa cum și poate fi, și cum probabil că și este în ochii lui Dumnezeu.
Deseori ne concentrăm asupra petelor întunecate, asupra pierderilor, asupra aparentelor eșecuri, iar în tot acest timp viața noastră este frumoasă și colorată, veselă și viu colorată. Poate că acele pete întunecate din viețile noastre pot fi o prietenie ruptă, o despărțire dureroasă, ceva distractiv ce nu s-a mai întâmplat, ori poate o impresie că țelurile și visurile noastre sunt încetul cu încetul luate de viața cotidiană, în felul în care se desfășoară ea - complicată, ocupată și nu întotdeauna în favoarea noastră.
Dacă încercăm să-L înțelegem pe Dumnezeu, ori să înțelegem pe deplin planul Său pentru viețile noastre, forțând lucruri să intre în limitata noastră perspectivă, vom fi mereu dezamăgiți de noi înșine și de El atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum am visat ori sperat.
Dar dacă avem credința de a-i da Lui cioburile viselor și speranțelor noastre, având încredere în El că va lucra cu ele așa cum știe El mai bine, vom vedea că visele noastre pot fi reparate și vom realiza că nu este totul pierdut. Cum se poate întâmpla asta? Când se întâmplă? În modul Lui perfect și la timpul Său potrivit. Noi, ca oameni, suntem blocați în limitările spațiului și a timpului. Dumnezeu, pe de cealaltă parte, vede lucrurile diferit. Pentru El, totul se întâmplă potrivit planului Său măreț, mai ales cu acele lucruri pe care le-am lăsat în grija Lui.
Tot ce vrea de la noi este inima noastră și recunoașterea noastră că avem nevoie de El în viețile noastre. Este atât de ușor să încercăm să ne descurcăm singuri, să luăm cioburile viselor noastre frânte și să ne apucăm să le punem din nou la loc de unii singuri. În tot acest timp El ne face semne, cerându-ne să-L lăsăm pe El să le pună la loc pentru a face ceva chiar mai bun pentru noi. Dar uneori suntem atât de ocupați cu cioburile acelea, iar înțelegerea noastră mică și limitată a modului în care am vrea să fie lucrurile, ori în care ne gândim că ar trebui să fie, încât îl excludem din imagine.
Atunci când se întâmplă acel lucru, El ne așteaptă răbdător pentru a ajunge la capătul drumului nostru și a încercărilor noastre zadarnice de a repara lucrurile, pentru ca El să adune cioburile viselor noastre frânte și să le transforme în ceva mult mai bun și mai frumos chiar decât am fi visat vreodată.
El, care este numai dragoste, are propriul Său vis pentru viețile noastre. El, care are doar cele mai bune interese pentru noi, stă și ne așteaptă, având pregătită o pensulă cu care este gata să picteze în realitate visul Său al unei vieți plină de stropi de lumină și amestecuri de culoare, profunzime și compoziție. Acesta este un vis ce nu se va sparge. Tot ce trebuie să facem este să-L lăsăm pe El să facă ceva frumos. - Janet Kluck1
Ceva frumos
Ceva frumos, ceva bun,
Toată confuzia mi-a înțeles-o,
Tot ce-am avut să-i ofer a fost doar cioburi,
Dar El a făcut ceva minunat din viața mea.
Dacă au fost vreodată vise
Ce nobile și pure au fost
Ele erau visele mele de-nceput
Cu speranța a tot ce are viața mai bun
Pe care le purtam adând în inima-mi
Dar visele în cenusă mi s-au transformat
Iar castelele toate s-au prăbușit, norocul în pierdere s-a-ntors
Așa că mi-am luat zdrențele vieții
Și la cruce le-am lăsat.
- Gloria Gaither
Povestea completă
Călătoria pe care Ioan a făcut-o cu Isus este plină de triumf, persecuție și suferință, dar culminează în înflăcărare și adorație. Ca și tânăr pescar pe malurile Galileei, Ioan renunță la tot pentru a-L urma pe Isus. El ascultă cele mai intime învățături pe care Isus le-a oferit ucenicilor Săi și este martor la miracolele și semnele făcute de Acesta, cât și la învierea și ascensiunea lui Isus. Asta îl va aduce pe Ioan înapoi la Ierusalim, iar mai apoi în Efes, un oraș cufundat în idolatrie și păgânism. Ioan va fi mai apoi exilat, la bătrânețe pe insula Patmos.
Deposedat de tot - familie, prieteni, casă, posesiuni și de o lume pe care o știa - Ioan este acum complet singur cu Isus. Fără înflăcărare și fără a fi încrezut, el este umil și curajos, un cetățean al cerurilor. El a ajuns la apogeu, lăsând în urmă o lume pe care nu știe dacă o va mai revedea. Revelația dată lui Ioan a apocalipsei, care înseamnă “descoperire” ori “dezvăluire”, este ca și cum Isus trage perdeaua și spune, “Aceasta este realitatea; aceasta este adevărata poveste.” Orice se întâmpla în jurul lui Ioan, el avea încredere că Isus avea o poveste mai completă, mult deasupra celei pe care putea el să o vadă.
În umblatul nostru cu Dumnezeu, uneori ne simțim ca și cum am fi pe o insulă ca Patmos unde nu ne-a mai rămas nimic decât Dumnezeu Însuși. Dumnezeu este capătul drumului pentru noi. El este destinația noastră. Isus a spus, “Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el.”2 Isus făcându-și casa în inimile noastre, însemnând locuind împreună cu el. Experiența Patmos s-ar putea să ne facă să ne simțim ca și cum am fi singuri, dar “Dumnezeu nu ne va lăsa, cu nici un chip nu ne va părăsi.”3 Oswald Chambers a scris, “Un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să stea singur atât de mult încât să nu-și dea seama că este singur.”
Dezamăgirile vin și pleacă în viața creștină. Oamenii cu care obișnuiam să ne înțelegem foarte bine se vor depărta, iar cei ce ne-au fost alături ne vor întoarce spatele…Noi trebuie să ne clădim credința nu pe lumini ce se pierd în noapte, ci pe lumina care strălucește mereu. Revelația lui Ioan ne spune că toată viața de pe pământ este în mâinile lui Isus. Continuă să te încrezi în El, iar într-un final vom vedea dincolo de ce putem vedea, fața lui Dumnezeu. - Charles Price
1 Extras din http://just1thing.com/podcast/2014/1/14/broken-dreams.html
2 Ioan 14:23.
3 Iosua 1:5.
Copyright © 2024 The Family International