Har și vindecare

Noiembrie 4, 2018

de Sabine

În urmă cu doi ani m-am luptat cu diferite boli: prima dată m-am îmbolnăvit de febră denga, după aceea de gripă, sinuzită (care a durat peste o lună de zile), iar într-un final când am început să iau antibiotice, acestea mi-au dat complet peste cap colonul. Părul începuse să-mi cadă, umerii mă dureau, iar genunchii începuseră să se inflameze atât de mult încât am crezut că vor exploda.

            În toată această perioadă simțeam ca și cum aș avea o piatră, ori junghi în stomac, și un nor puternic de frustrare și depresie. Mai apoi am citit că colonul este centrul emoțiilor; oamenii vorbesc despre “instincte intestinale”, iar ceea ce mi s-a întâmplat a fost clar cauzat de boala pe care o aveam.

            Problema era că gânduri negative mă bombardau constant. Îmi era foarte greu să le opresc și cu cât încercam mai mult să lupt împotriva lor și să gândesc pozitiv, cu atât mai puternice păreau să devină gândurile negative. Ajunsesem la disperare!

            Unde dispăruseră bucuria și revărsarea de dragoste pe care le simțeam de obicei atunci când mă concentram asupra lui Isus și a prezenței Sale? Nu știam. Acele gânduri sâcâitoare continuau să mă acuze: “Ar fi trebuit să…N-ai făcut…Nu mai este nicio speranță pentru tine…Trebuie să…Nu poți…” Gândurile se concentrau mereu asupra mea și pe ceea ce făceam în loc de dragostea necondiționată a lui Dumnezeu și a ceea ce a făcut El pentru mine! Mă blamam pentru că eram atât de negativistă până când mi-am dat seama că indirect îl blamam pe Dumnezeu pentru starea me deplorabilă. Nu voiam să fac asta! Din moment ce Dumnezeu este sursa dragostei, iar El este Cel ce m-a creat, nu puteam fi chiar atât de rea!

            Într-un final am renunțat să mă mai chinui atunci când mi-am dat seama că eu nu eram așa cum acele gânduri acuzatoare și negative îmi spuneau că sunt. Chiar și faptul că nu vroiam să mă simt negativă însemna că acele emoții nu veneau de la mine; adevărata mea identitate, ca fiică a lui Dumnezeu, ca iubită a lui Hristos, valoarea mea creată de Dumnezeu și spiritul meu care este unit cu Spiritul lui Dumnezeu, erau bune și pozitive. Acest lucru m-a ajutat foarte mult să mă desprind de acele voci negative și să nu mă simt condamnată de către ele, și să nu mai lupt împotriva lor. Le-am văzut doar plecând de la mine și le-am lăsat să plece pentru că știam că ele nu mă reprezentau. M-am concentrat în schimb asupra dragostei lui Isus.

            Aveam disperată nevoie de har și l-am primit. Am spus: “ Isus, știu că mă iubești, chiar dacă nu simt asta. Știu că ești aici, Tu ești în mine, chiar dacă mă simt încordată și mizerabilă. Tu mă iubești necondiționat și Mă vei ajuta să ies din depresia asta. Îți mulțumesc pentru că mă iubești! Îți mulțumesc pentru harul Tău!”

            Mi-am dat seama că cu propriul meu efort nu puteam să adun mai multă credință, dar chiar și credința era un dar de la Dumnezeu. Am citit Efeseni 2:8, 9 dintr-o perspectivă diferită: “Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la voi. Credința este un dar de la Dumnezeu!” Am început să-I mulțumesc pentru harul Său și pentru darul credinței.

            Alte versete care m-au ajutat foarte mult au fost: “Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur.”1

“Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trâiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.”2

            A fost credința Sa, cea pe care mi-a dat-o! Credința mea a fost ca răspuns a bunătății Sale! Bunătatea lui Dumnezeu m-a făcut să mă răzgândesc. El vroia să mă odihnesc în bunătatea Lui și nu în propria mea abilitatea de a obține victoria. Totul a fost doar El; El m-a iubit mai întâi! Ce ușurare! El a câștigat cea mai mare bătălie, cea din mintea mea.

            Pentru o perioadă n-am simțit nicio diferență pozitivă în ceea ce simțeam, dar am continuat să mă concentrez asupra prezenței Sale în mine, chiar dacă vedeam sau nu rezultate. Soțul meu de asemenea mâ încuraja, spunându-mi că sunt extraordinară. El mereu vede ce-i mai bun în mine!

            În toată această perioadă nu simțeam nevoia să cânt sau să-mi vizitez prietenii. La început m-am gândit, “Cum aș putea să văd pe cineva când mă simt așa prost?” Știam că trebuia să-mi înving ezitările.

            Una dintre prietenele mele bune chiar m-a înveselit. Atunci când am aflat că și ea trecea printr-o perioadă grea, suferind emoțional, am uitat de propria mea stare și am încercat să o încurajez. Am sfârșit prin a ne ruga una pentru cealaltă, râzând împreună și încurajându-ne reciproc. Interesant a fost că dragostea începuse să curgă din nou.

            Chiar că nu-mi pot acorda niciun merit pentru că am reușit să trec de această perioadă dificilă, deoarece a fost numai prin harul lui Dumnezeu că am început din nou să simt bucuria și dragostea Sa. A durat vreo cinci luni ca să mă însănătoșesc, colonul să-și revină și părul să înceapă din nou să crească. (Într-un final începusem să iau și niște probiotice!) Dar am învățat să nu mă las trasă în jos de emoțiile mele, ci să stau pe faptul că sunt iubită și să mă odihnesc în acea iubire, știind că prezența Sa este mereu acolo.

            După un an îmi fracturasem piciorul în timp ce alergam pe scări, grăbindu-mă spre un spectacol. Eram grăbită, ceea ce nu-i bine niciodată. A trebuit să mă operez, ceea ce a rezultat în complicații de lungă durată. Pe lângâ durerea insuportabilă și lipsa de speranță pe care o simțeam datorită vindecării foarte lente, acele voci acuzatoare s-au întors foarte rapid: “Ar fi trebuit să mergi mai încet, să fii mai atentă, să nu faci atâtea odată! Acum uită-te și tu, ești o povară pentru soțul tău și pentru ceilalți din jurul tău…”

            Toate acestea erau adevărate, bine-nțeles, iar eu am plătit pentru greșelile pe care le-am făcut, dar mai apoi trebuia să mă țin agățată de un adevăr - unul care întrece toate greșelile mele și toate circumstanțele - că există harul lui Dumnezeu și iertarea Sa, care la urma urmei întorc chiar și greșelile noastre spre binele nostru.

            Am învățat să fiu mai atentă la ceea ce fac, să o iau încet și să fiu mai conștientă de prezența lui Dumnezeu. De această dată însă a fost mai ușor să mă despart de acele gănduri negative și să nu mă gândesc într-una la greșelile pe care le-am făcut, ci să am încredere în harul lui Dumnezeu și să-mi găsesc din nou pacea. Durerea a mai durat o perioadă, dar încetul cu încetul era din ce în ce mai suportabilă.

            Chiar și acum, după aproape un an, piciorul încă nu-mi este complet vindecat, dar a rămas ca o bună aducere aminte să nu mă las luată de val cu lucrurile pe care le am de făcut, ci să stau aproape de minunata prezență a lui Dumnezeu, să mă odihnesc în acea dragoste și să las Spiritul Său să curgă prin mine!

 

1 2 Timotei 2:13.

2 Galateni 2:20.

 

Copyright © 2024 The Family International